✕
Paroles originales
epistola 1
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...
În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!
Publié par 
beatrice mir 2014-06-30
beatrice mir 2014-06-30Traduction
La primera epístola
Cuando con cejas cansadas por la noche apago la vela,
Solo el reloj recorre el largo camino del tiempo,
Porque si abres las cortinas en la habitación
La luna repliega sobre todo su voluptuosa llama,
Ella saca de la noche del recuerdo una eternidad
De dolores, que sentimos como si solo fueran sueños.
Luna, tú, maestra del mar, transcurres sobre el firmamento,
Y dando vida a los pensamientos, oscureces los sufrimientos;
Miles de desiertos se encienden bajo tu luz virginal,
¡Y cuantos bosques esconden brillo de manantial !
¡ Sobre cuantos miles de olas se extiende tu reino,
Cuando flotas sobre la soledad movediza de los mares !
¡ Cuantos países florecientes, que palacios y fortalezas,
Traspasadas por tu encanto, te muestras a ti misma !
Y en cuantas casas has entrado suavemente por las ventanas,
¡ Cuantas frentes pensadoras observas tú pensadora !
Ves a un rey que llena el globo con planes por un siglo entero,
Mientras un pobre se preocupa por el día de mañana...
Aunque el destino caprichoso les designó distintos lugares,
Igualmente obedecen al genio de la muerte y a tu rayo;
Sus vidas están gobernadas por las mismas pasiones,
¡ Sean débiles o fuertes, sean genios o necios !
Uno busca en el espejo arreglar su precioso pelo,
Otro busca en el mundo y en los tiempos la verdad,
Desde las páginas amarillas recoge miles de trozos,
Sus nombres cambiantes apunta en el catecismo,
Mientras otro reparte el mundo desde su tienda,
Calculando cuanto oro traen las negras naves.
Y ahí el viejo maestro, con su capa rota,
En un cálculo interminable añade y analiza,
Temblando abrocha su bata vieja,
Enjuto así como es, pequeño y encorvado,
El universo infinito está en la punta de su dedo,
Porque bajo su frente se enlazan el futuro y el pasado,
La noche profunda de la eternidad en sus líneas la resuelva,
Como Atlas antiguamente sustentaba el mundo en sus hombros,
Así él soporta el mundo y la eternidad en un número.
Mientras que la luna brilla sobre el polvo de los libros,
En un instante su pensamiento lo lleva milenios atrás,
Al principio, cuando no existía ser, ni no-ser,
Cuando todo era falta de vida y de voluntad,
Cuando no se escondía nada, aunque todo estaba escondido...
Cuando lleno de sí mismo descansaba el misterio.
¿ Fue precipicio ? ¿ Barranca ? ¿ Fue un ancho océano ?
No fue mundo inteligible ni mundo para entender,
Porque era un oscuro como un mar sin algún rayo,
No fue visto ni existía algún ojo para ver.
La sombra de lo increado todavía se extendía,
¡ Y serena en si misma reinaba la paz eterna !
Pero de repente se mueve un punto... El primero y el solo. Mira
Como hace del Caos madre y a sí mismo Padre...
Ese punto de movimiento, mas débil que una burbuja,
Es el rey incontestable del mundo infinito...
Desde entonces la niebla eterna se deshace en franjas,
Desde entonces son la Luna, y el Sol, y las tormentas...
Desde entonces, hasta ahora, colonias de mundos perdidos
Vienen desde valles grises sobre caminos desconocidos
Y en enjambres luminosos brotan del infinito,
Son atraídas en la vida por un anhelo ilimitado,
Y en este mundo grande, nosotros, niños de un mundo pequeño,
Construimos sobre la tierra multitud de hormigueros;
Microscópicos pueblos, reyes, soldados y eruditos
Nos sucedemos en generaciones y nos creemos maravillosos,
Moscas de un día en un mundo calculable,
En ese espacio sin fin nos movemos olvidando
Que nuestro mundo entero es un momento en suspensión,
Que adelante y atrás solo existe oscuridad.
Como el polvo que juega bajo el dominio de un rayo,
Miles de hilos violetas que cesan cuando él se apaga,
Así, en la noche profunda de la eternidad,
Todavía tenemos el momento, todavía tenemos la luz...
Cuando se apaga, todo vuelve, sombras en la oscuridad,
Porque es sueño del no-ser el universo quimérico...
En el presente el pensador no cesa de pensar,
Y en un instante su pensamiento lo lleva milenios después,
El Sol, que hoy es soberbio, lo contempla triste y rojo,
Cerrándose como una herida entre nubes oscurecidas,
Los planetas se hielan y se lanzan en el espacio rebeldes,
Escapados de los frenos de la luz y del Sol;
Y el retablo del mundo en la profundidad se oscurece,
Las estrellas caen como hojas en otoño,
El tiempo muerto estira su cuerpo y vuelve a ser eternidad,
Porque ya nada pasa en el desierto infinito,
Y en la noche del no-ser todo cae, todo es silenciado,
Porque serena en sí misma reempieza la paz eterna...
...........................................................................
Empezando con el más bajo estamento social,
Y subiendo la escalera hasta el trono imperial,
Del enigma de su vida están todos preocupados,
No podemos darnos cuenta quien es más desgraciado...
El uno es en todo, como la una es en todas,
Encima de los demás se levanta el que puede,
Mientras otros quedan en la sombra con sus almas piadosas,
Desapercibidos mueren en silencio como espuma inobservable,
¿ Qué le importa al destino ciego que quieren ellos, que es lo que piensan ?
Él pasa sobre las vidas como el viento sobre las olas.
Lo podrían felicitar los escritores, podría ser reconocido por todo el mundo...
¿ Que ganaría realmente de todo esto el viejo maestro ?
"Ha ganado su inmortalidad"... Es cierto que su vida entera
Se enlaza con una idea, como la hiedra y un árbol.
"Después de mi muerte - dice a sí mismo - llevarán mi nombre
Los siglos de boca en boca y así en adelante
Para siempre, en todas partes, en el rincón de algún cerebro,
Encontrarán abrigo, con mi nombre, mis escritos !"
¡ Oh, pobre ! ¿ te acuerdas tú cuantas cosas oíste,
Qué pudiste ver, lo que tú mismo hablaste ?
Demasiado poco. Por aquí, por allá, una franja de imagen,
La sombra de un pensamiento, o un trozo de papel;
¿ Y cuando tú no conoces de memoria tu propia vida,
Tratarán otros de entender como fue ?
A lo mejor un pedante con sus ojos verdes, dentro de un siglo,
Entre libros polvorientos asentándose como polvo,
El aticismo de tu estilo lo pondrá en una balanza,
Se quitará el polvo levantado en sus gafas,
Y te resumirá en dos líneas, al cabo de una lista,
En una nota improvisada al pie de una página mediocre.
Puedes construir un mundo entero, puedes destruirlo...
Puedes decir cualquier cosa, sobre todo se pone una pala de tierra.
La mano que quiso el cetro del universo y pensamientos
Que llegaron a la esencia del universo caben bien en cuatro tablas.
Caminarán detrás de tu tumba, en un cortejo fúnebre,
Espléndido como una ironía, con miradas que nada sienten...
Y encima de la muchedumbre hablará un personajillo,
No glorificándote a ti, sino dando lustre a sí mismo
Bajo la sombra de tu nombre. Esto es lo que te espera.
Ah, pero también... La posteridad es todavía más justa.
No pudiendo igualarte, ¿ piensas que querrán admirarte ?
Aplaudirán por supuesto tu biografía corta
Que demostrará que no fuiste algo grande, fuiste hombre, igual que ellos...
Encantado está cualquiera que no fuiste más grande que él. Y las narices
Se levantan en reuniones eruditas cuando se habla de ti.
Convinieron en adelante alabarte con palabras.
Así, cabiendo en las manos de cualquiera, distorsionarán tus escritos,
Mala llamando cualquier cosa que no podrán entender.
Pero aparte de eso, buscarán en tu vida
Muchas manchas, maldades, pequeños escándalos,
Todo esto te acerca a ellos mismos... No la luz
Que trajiste al mundo, sino los pecados y la culpa,
La fatiga y la debilidad, todos los males
Que son fatalmente ligados a un trozo de tierra;
Todas las pequeñas miserias de un alma atormentada
Mucho más atraerán que todo lo que has pensado
.........................................................................
Entre muros, entre árboles que sacuden sus flores,
¡ Cómo difunde la luna su esplendor callado !
Y en la noche del recuerdo ella encuentra miles de anhelos,
Mitigado es su dolor, los percibimos como en sueños,
Porque ella abre la puerta de nuestro propio mundo,
Y levanta miles de sombras después de apagar las velas...
Miles de desiertos brillan bajo tu luz virginal,
¡ Y cuantos bosques esconden en la sombra brillo de manantial !
Cuantas miles de olas tu reino atraviesa,
Cuando flotas sobre la soledad movediza de los mares,
Y todos que en este mundo deben obedecer al destino,
¡ Están igualmente bajo el dominio de la muerte y de tu rayo !
vor92✕
Aidez à traduire « epistola 1 »
Mihai Eminescu: Top 3
| 1. | Luceafărul |
| 2. | Glossă |
| 3. | La steaua |
Commentaires
La Russie a lancé une guerre honteuse contre l’Ukraine. Soutenez l’Ukraine !
Qui traduit ?
Sono l'autore esclusivo di ogni traduzione. No copia/incolla.
I'm the author of every translation. No copy/past.