Oroszország gyalázatos háborút folytat Ukrajna ellen.     Állj ki Ukrajnával!
  • Mihai Eminescu

    Luceafărul → Spanyol fordítás

Ossza meg
Betűméret
Eredeti dalszöveg
Swap languages

Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
 
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
 
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
 
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce,
 
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
 
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
 
Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
 
* * *
 
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
 
Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mânile pe piept,
I-nchide geana dulce;
 
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
 
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
 
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
– O, dulce-al nopţii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vină!
 
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
 
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
 
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
 
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
 
Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
 
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
 
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi muma-mea e marea.
 
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.
 
O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
 
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
 
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
 
Străin la vorba şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
 
* * *
 
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele senine.
 
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor Domn
De inim-o apucă:
 
– Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând,
Şi viaţa-mi luminează.
 
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
 
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
 
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
 
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţă,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
 
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
 
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
 
O, vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
 
O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.
 
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
 
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
 
– Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
 
– Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
 
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.
 
– Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
 
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
 
Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
 
* * *
 
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
 
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesei rochii,
Băiat din flori şi de pripas
Dar îndrăzneţ cu ochii,
 
Cu obrăjori ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişeaza pânditor
Privind la Cătălina.
 
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu i-acu
Ca să-ţi încerci norocul.
 
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.
 
– Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
 
– Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
 
– Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
 
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
 
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;
 
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
 
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
 
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,
 
Şi-i zise-ncet: – Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
 
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
 
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul,
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
 
Luceşte cu-n amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
 
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
 
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.
 
– Tu esti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
 
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
 
* * *
 
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
 
Un cer de stele dedesubt
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
 
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dentâi
Cum izvorau lumine.
 
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări de-a-notul …
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul.
 
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
 
Nu e nimic şi totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
 
– De greul negrei vecinicii
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă.
 
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte.
 
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire.
 
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut
Mi-e sete de repaos.
 
– Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu-mi cere semne şi minuni
Ce nu au chip şi nume.
 
Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi
S-ar naşte iarăşi oameni.
 
Ei numai doar durează-n vânt
Deşarte idealuri –
Când valuri află un mormânt
Răsar în urmă valuri.
 
Ei au doar stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
 
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare.
 
Părând în veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
 
Iar tu, Hyperion, rămâi,
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?
 
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
 
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
 
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
 
Şi pentru cine vrei sa mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
 
* * *
 
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
 
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
 
Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri.
 
– O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
 
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
 
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.
 
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
De-abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţă…
 
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştele a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
 
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
 
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
 
El tremură ca-n alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
 
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
 
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
 
Fordítás

El Lucero

Érase una vez como en los cuentos,
Érase como si nunca había pasado,
De un linaje imperial nacida,
Una princesa bellérrima.
 
Y era la única hija,
Soberbia en cualquier cosa,
Como la Virgen entre los santos
Y la Luna entre las estrellas.
 
Desde la sombra de las magnificas bóvedas,
Ella dirige sus pasos
Hacia la ventana, donde en la esquina
El Lucero la está esperando.
 
Miraba al horizonte, sobre los mares
Él aparece y brilla,
Sobre los caminos movedizos
Conduce naves negras.
 
Lo ve hoy, lo ve mañana,
Y así nace el deseo,
Él, mirando por semanas,
Se enamora de la muchacha.
 
Como su frente soñadora
Quedaba apoyada en los codos,
De su añoranza se llenan
Su alma y su corazón.
 
Y con que fuerza
Se enciende cada noche él,
Cuando en la sombra del castillo negro
Ella lo está esperando.
 
*
 
Y, poco a poco, siguiéndola,
Desciende en la habitación,
Tejiendo con sus chispas frías
Una tela de llamas.
 
Y cuando en la cama la niña
Se extiende para dormir,
Él toca sus manos delicadas,
Cierra sus cejas dulces;
 
Y desde el espejo luminiscencia
Se difunde sobre su cuerpo,
Sobre sus ojos grandes, ahora cerrados,
Sobre su cara acostada.
 
Ella lo miraba sonriendo,
Él temblaba en el espejo,
Porque la seguía sumergido en su sueño
Para llegar a su alma.
 
Y ella, hablando en su sueño,
Suspirando amargamente dice :
- Oh, dulce maestro de mi noche,
¿ Por qué no vienes ? ¡ Ven !
 
Baja suavemente, tierno lucero,
Deslizando sobre un rayo,
Entra en mi hogar y mi pensamiento,
¡ Trayendo luz a mi vida !
 
Él escuchaba temblante,
Se encendía cada vez más,
Y se tiraba fulgurante,
Se sumergía en el mar;
 
Y el agua, donde él cayó,
Da vueltas en un circulo,
Y desde el abismo desconocido
Un joven soberbio aparece.
 
Despacio llega a la ventana,
Que para él es un felpudo,
Y en su mano tiene un bordón
Coronado con cañas.
 
Parecía un joven voivoda
Con blando pelo rubio,
Una mortaja morada se cierra en un nudo
Sobre sus hombros desnudos.
 
Y la sombra de su cara traslúcida
Es blanca como cera -
Un muerto hermoso con ojos vivos
Que echan chispas hacia fuera.
 
- Desde mi esfera llegué difícilmente
Para responder a tu llamada,
Mi padre es el cielo
Y el mar mi madre.
 
Para venir a tu cuarto,
Para mirarte desde cerca,
Bajé del firmamento
Y nací desde las aguas.
 
¡ Oh, ven ! mi tesoro maravilloso,
Deja para siempre tu mundo;
Yo soy el lucero de arriba,
Y tu serás mi novia.
 
Ahí, en palacios de madrépora,
Vivirás por muchos siglos
Y todos los seres del océano
Obedecerán a tus órdenes.
 
- Oh, eres hermoso, como sólo en un sueño
Un ángel puede aparecer,
Pero sobre éste camino
Yo nunca caminaré;
 
Extraño por tu habla y tus ropas
Tú brillas desprovisto de vida,
Pero yo soy viva, tú eres muerto,
Y tu mirada me hiela.
 
Pasó un día, pasaron tres,
Y vino otra vez la noche,
El lucero se queda encima de ella
Con sus rayos serenos.
 
Ella tuvo, en su sueño,
Que acordarse de él
Y su corazón fue invadido
Por una enorme añoranza :
 
- Baja suavemente, tierno lucero,
Deslizando sobre un rayo,
Entra en mi hogar y mi pensamiento
¡ Trayendo luz a mi vida !
 
Como él la oyó desde el cielo,
Se apago con dolor,
Y el cielo empezó a dar vueltas
En el lugar donde él desapareció.
 
En el aire llamas rojizas
Se difunden en el mundo entero,
Y desde los valles del caos
Emerge una cara hermosa.
 
Sobre sus negras mechas
Una corona parece arder,
Venía flotando en la verdad,
Bañado en el fuego del sol.
 
Desde una negra mortaja empiezan
Sus brazos marmóreos,
Él viene triste y meditabundo,
Y su cara está pálida.
 
Pero sus ojos grandes y maravillosos
Brillan profunda, quiméricamente,
Como dos pasiones infinitas
Y llenas de tinieblas.
 
- Desde mi esfera llegué difícilmente
Para poder escucharte ahora,
Y mi padre es el sol,
Y la noche es mi madre.
 
¡ Oh, ven! mi tesoro encantador,
Deja para siempre éste mundo,
Yo soy el lucero de arriba,
Y tu serás mi novia.
 
¡ Oh, ven! en tu pelo rubio
Pondré coronas de estrellas,
Sobre mis cielos aparecerás
Más soberbia que ellas.
 
- Oh, eres hermoso, como solo en un sueño
Un demonio puede aparecer,
Pero sobre tu camino
¡ Yo nunca caminaré !
 
Me duelen las cuerdas de mi pecho
Por culpa de tu cruel amor,
Tus ojos grandes y pesados duelen,
Tu mirada me está quemando.
 
- ¿ Pero como puedo bajar yo ?
¿ Será que no entiendes
Que yo soy inmortal,
Mientras tú eres mortal ?
 
- No busco palabras selectas,
Ni sabría como empezar,
Aunque estás hablando claramente,
Yo no te puedo entender.
 
Pero si quieres de verdad
Que yo me enamore de ti,
Bájate sobre la tierra,
Y seas mortal como yo.
 
- Tu pides mi inmortalidad
En cambio por un beso,
Pero quiero que sepas plenamente
La intensidad de mi amor;
 
Sí, naceré desde el pecado,
Recibiendo otra ley;
Estoy unido con la eternidad
Pero quiero estar desunido.
 
Y se va... caminos infinitos...
Por el amor para una niña,
Escapó de su lugar de arriba,
Desapareció por muchos días.
 
*
 
En todo éste tiempo, Cătălin,
Astuto niño del palacio,
Que llena las copas con vino
En tiempos de fiesta,
 
Un paje que transporta
Los vestidos de la reina,
Hijo natural y de vergüenza,
Pero con mirada atrevida,
 
Con mejillas como peonías,
Pues así son de rojos,
Se está colando y espera
Mirando a la princesa Cătălina.
 
Pero que hermosa llegó a ser,
Ahora es tan soberbia,
Bueno, Cătălin, ahora es el momento
Para que pruebes fortuna.
 
Pasando la cogió suavemente
En un rincón del palacio,
- Pero que quieres, Cătălin ?
Vete a tus asuntos.
 
- ¿ Qué quiero ? Quisiera que no te quedarías más
Perdida en tus pensamientos,
Mejor ríes y me das
Un beso, sólo uno.
 
- Pero yo ni sé que me pides,
Déjame en paz, corre de aquí,
Oh, para el lucero de arriba
Tengo una enorme añoranza.
 
- Si tú no sabes, te puedo enseñar
Paso con paso el amor,
Tú sólo quédate tranquila,
Pues no tenemos prisa.
 
Como el cazador en el bosque
Extiende su lazo para coger pajaritos,
Cuando yo extiendo mi brazo izquierdo
Cógeme tú también con tu brazo;
 
Y tus ojos inmóviles
Tienen que quedarse bajo los míos,
Si te levanto desde los sobacos,
Levántate de tus talones;
 
Cuando mi cara está bajando,
Hacia arriba quédate con tu cara,
Para que nos miremos ávidamente
Y dulcemente por una vida entera;
 
Y para que sea plenamente
El amor conocido para ti,
Cuando inclinándome te beso,
Bésame tú también.
 
Ella escuchaba al niño
Sorprendida y distraída,
Y con vergüenza y con cariño,
No quiere, pero se deja...
 
Y le dice lentamente : - Desde pequeña
Te conocí a ti,
Parlanchín y de nada,
Semejante conmigo...
 
Pero un lucero, aparecido
Desde el silencio del olvido,
Da horizonte infinito
A la soledad del mar;
 
Y en secreto bajo las cejas,
Porque se llenan de lágrimas
Cuando las olas pasan
Viajando hacia él;
 
Brilla con un amor inmenso,
Para mitigar mi dolor,
Pero se levanta cada vez más arriba,
Y ahí yo no puedo llegar.
 
Entra tristemente con rayos fríos
Desde el mundo que nos separa,
Siempre lo amaré y siempre
Se mantendrá lejos...
 
Por eso mis días son
Vacíos como una estepa,
Pero las noches tienen un encanto santo
Que ya no puedo entender.
 
- Tú eres una niña, esto pasa...
Vamos a escapar en el mundo,
Perderán nuestras huellas,
No sabrán nuestros nombres,
 
Porque los dos estaremos tranquilos,
Estaremos alegres y salvos,
Perderás la añoranza por los padres
Y los sueños con luceros.
 
*
 
Se marchó el lucero. Crecían
En el cielo sus alas,
Y caminos de miles de años pasaban
Como si sólo fueran segundos.
 
Un cielo con estrellas encima,
Debajo de él un cielo con estrellas,
Parecía un rayo continuo
Que vagaba entre ellos.
 
Y desde los valles del caos,
Alrededor de sí,
Veía, como en el primer día,
Como brotaban luces;
 
Como brotando lo rodeaban,
Como unos mares, como nadando,
Él vuela, un pensamiento lleno de añoranza,
Hasta que desaparece todo, todo;
 
Porque donde él llega no hay fronteras,
Ni ojos para percibir,
Y el tiempo intenta en vano
Nacer desde abismos.
 
No hay nada y sin embargo hay
Una sed que lo consume,
Hay un abismo semejante
Al olvido ciego.
 
- Del peso de la negra eternidad,
Padre, desátame,
Y alabado seas siempre
En el mundo entero;
 
Oh, pídeme, Dios, cualquier precio,
Pero dame un nuevo destino,
Porque eres manantial de vidas,
Y dueño sobre la muerte;
 
Quítame el nimbo de la inmortalidad
Y el fuego de mi mirada,
Y para todo dame en cambio
Una hora de amor...
 
Desde el caos, Señor, aparecí
Y al caos quiero regresar,
Y del reposo yo nací,
Y tengo sed de reposar.
 
- Hyperion, que desde abismos
Apareces con un mundo entero,
No pidas signos y milagros
Que no tienen faz y nombre.
 
¿ Tú quieres considerarte hombre,
Quieres ser como ellos ?
Pero pueden morir todos los hombres,
Solamente nacerán otros.
 
Ellos solo construyen en el viento
Mezquinos ideales -
Cuando olas descubren una tumba,
La cubren otras olas;
 
Ellos sólo tienen estrellas con suerte
Y destinos caprichosos,
Nosotros no dependemos del tiempo y del espacio
Y no conocemos la muerte.
 
Desde el seno del eterno ayer
Vive hoy lo que morirá,
Un sol si se apaga en el cielo,
Otro sol va a nacer;
 
Pareciendo que siempre brillará,
La sombra de la muerte está presente,
Porque todos nacen para morir
Y mueren para nacer.
 
Y, tú, Hyperion, te quedas,
Da igual donde te pongas...
Pídeme mi primera palabra -
¿ Quieres que te dé sabiduría ?
 
¿ Quieres que dé una voz a tu boca,
Para que después de una canción,
Las montañas cubiertas de bosques
Y las islas lleguen en el mar ?
 
¿ A lo mejor quieres en eventos mostrar
Justicia y fortaleza ?
Te podría dar la tierra entera
Y la podrías hacer tu imperio.
 
Te doy mástil detrás de mástil,
Soldados para atravesar
La ancha tierra y el largo mar,
Pero la muerte no te la puedo dar...
 
¿ Y para quién quieres morir ?
Regresa ahí, y mira,
Mira a ese planeta errante
Y verás lo que te espera.
 
*
 
En su lugar destinado en el cielo
Hyperion regresa ahora,
Y, como en el día de ayer,
Difunde su luz sobre todo.
 
Porque es tarde, tiempo de ocaso,
La noche va a comenzar;
La luna aparece tranquila
Y temblando del mar
 
Y llena con sus rayos
Los caminos de los bosques.
Bajo la fila de gallardos tilos
Estaban sentados dos jóvenes :
 
- Oh, deja que mi cabeza se siente,
Sobre tu pecho, mi querida,
Bajo el rayo de tu ojo sereno
E infinitamente dulce;
 
Con el encanto de la fría luz
Atraviesa mis pensamientos,
Difundiendo tranquilidad eterna
Sobre mi noche de pasiones.
 
Y encima de mí quédate,
Para apagar mi dolor,
Porque eres mi primer amor
Y mi última ensoñación.
 
Hyperion veía desde arriba
La sorpresa en sus caras;
Tímidamente un brazo sobre su cuello,
Ella le da un abrazo...
 
Huelen las flores plateadas
Y caen, una dulce lluvia,
Sobre las coronillas de dos niños
Con pelo rubio, largo.
 
Ella, embriagada de amor,
Levanta sus ojos. Ve
El lucero. Y despacio
Le entrega sus deseos :
 
- Baja suavemente, tierno lucero,
Deslizando sobre un rayo,
Entra en el bosque y en mi pensamiento,
¡ Iluminando mi suerte !
 
Él tiembla como en otras veces
En bosques, sobre colinas,
Guiando soledades
De olas movedizas;
 
Pero no cae como en el pasado
En mares desde las alturas :
- Qué te importa, faz de tierra,
Si soy yo o cualquier otro ?
 
Viviendo en vuestro círculo estrecho
La suerte os acompaña,
Pero yo en mi propio mundo me siento
Inmortal y frío.
 
Mihai Eminescu: Top 3
Idiómák a(z) „!songName” című dalból
Hozzászólások