Adrian Păunescu - Repetabila povară (traduzione in Italiano)

Rumeno

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
 
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
 
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
 
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
 
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
 
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
 
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
 
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
 
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.
 
Postato da Nora_D Lun, 27/05/2013 - 08:21
Allinea i paragrafi
traduzione in Italiano

Peso ripetibile

Chi ha i genitori, sulla terra non nel pensiero
Senti pure nel sonno gli occhi della gente piangendo
Che siamo stati, oppure no, o che siamo buoni,
Oggi invecchiando pensiamo ai genitori.
 
Che genitori? Le persone che non hanno un posto
Da tanti bambini e di tanta sfortuna
Delle croci, ancora vivi, respirando piu' pesante
Questi sono i genitori che sospirano sempre.
 
Che genitori? Delle persone qualsiasi,
Che sanno con dolore cosa sono cento lei.
Se sono giovani o no, secondo i loro documenti,
Non e' importante, loro invecchiassero pensando
Perche' il figlio dovrebbe essere migliore di loro,
Quanto lavoro in piu', che calvario, quanta insonnia!
 
Pure adesso, quando scrivo, come se urlerei,
Io so e li sento,tribolando da qualche parte.
Ci ricordiamo di loro, dopo lunghe settimane
Figli anziani che siamo, con genitori anziani
Se si sono comprate le legna, se li fanno male le ossa,
Se non sono morti tristi nelle loro case...
Tra loro e i loro figli e' un branco di cani,
E e' un'ombra di piombo del pane giornaliero.
 
Chi ha genitori, sulla terra non nel pensiero,
Senti pure nel sonno gli occhi della gente piangendo.
Che di tutto che c'e, piu' difficile essere
Non il figlio dei genitori, ma padre dei figli.
 
Gli occhi della gente piangendo, tante lacrime sono piante
Pero, per il diluvio non basterebbero.
Noi abbiamo ancora i genitori? Loro hanno i figli?
Sulla terra di croci, nemmeno uomo non devi essere,
 
Umiliati delle mancanze e con la testa bassa,
In una piccola citta', in un paese lontano,
Ci aspetta ancora, segnali dai antenati
O le lettere dai figli che puo' darsi sono fortunati,
Raccontando di noi, come dei loro zii morti.
 
Chi ha i genitori, ancora non sono persi,
Chi ha i genitori hanno ancora un passato.
Ci hanno fatti, ci hanno cresciuti, ci hanno portato fin qua,
Dove abbiamo noi stessi i nostri figli.
Sembrerebbero innervositi, quando non hai niente da chiedere,
E in generale sono anche scoccianti.
O non vedono, o non sentono, oppure camminano piano,
O c'e bisogno di piu' di dire e spiegare,
Ingobbiti, abbassati, in un ritmo infernale
Ti chiedono se conosci un capo di ospedale.
E vero che ti prende pieta' di tutto,
Sopratutto perche' loro non ce la fanno?
Che per te sono un peso e loro sanno che e' cosi'
E ti guardano come ti stanno pregando...
 
Abbiamo ancora, abbiamo poco tempo da percorre
Sulla coscienza il peso di questo tramonto
E poi saremo piu' liberi sotto il cielo,
Diminuiscono quelli che non hanno e ci chiedono.
E quando cominceremo pure noi a sentire
Che siamo un peso per i nostri figli,
E dopo in un triste e lontano ritardo,
Quando disperati sapremo notizie, che oggi non si sanno,
Capiremo perche' i figli dimenticano presto,
E non vedono gli occhi della gente piangendo,
E perche' ancora non c'e' diluvio nel mondo,
Sebbene piove di continuo, sebbene a nevicato sempre,
Sebbene la gente in cui siamo arrivati genitori
Da sempre e spesso commossa del pianto.
 
Postato da Trofin Mariana Gio, 24/08/2017 - 16:19
Aggiunto su richiesta di Niki Mi
Ultima modifica Trofin Mariana Gio, 31/08/2017 - 19:12
Altre traduzioni di “Repetabila povară”
Rumeno → Italiano - Trofin Mariana
Commenti fatti