Luceafărul (превод на италиански)

Реклама
румънски

Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
 
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
 
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
 
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce,
 
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
 
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
 
Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o sa-i apară.
 
* * *
 
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
 
Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mânile pe piept,
I-nchide geana dulce;
 
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
 
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
 
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
– O, dulce-al nopţii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vină!
 
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
 
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
 
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
 
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
 
Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
 
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
 
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi muma-mea e marea.
 
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.
 
O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
 
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
 
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
 
Străin la vorba şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Caci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
 
* * *
 
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele senine.
 
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor Domn
De inim-o apucă:
 
– Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând,
Şi viaţa-mi luminează.
 
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
 
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
 
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
 
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţă,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
 
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
 
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
 
O, vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
 
O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.
 
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
 
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
 
– Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
 
– Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
 
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.
 
– Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
 
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
 
Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
 
* * *
 
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
 
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesei rochii,
Băiat din flori şi de pripas
Dar îndrăzneţ cu ochii,
 
Cu obrăjori ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişeaza pânditor
Privind la Cătălina.
 
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu i-acu
Ca să-ţi încerci norocul.
 
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.
 
– Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
 
– Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
 
– Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
 
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
 
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;
 
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
 
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
 
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,
 
Şi-i zise-ncet: – Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
 
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
 
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul,
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
 
Luceşte cu-n amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
 
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
 
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.
 
– Tu esti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
 
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
 
* * *
 
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
 
Un cer de stele dedesubt
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
 
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dentâi
Cum izvorau lumine.
 
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări de-a-notul …
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul.
 
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
 
Nu e nimic şi totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
 
– De greul negrei vecinicii
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă.
 
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte.
 
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire.
 
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut
Mi-e sete de repaos.
 
– Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu-mi cere semne şi minuni
Ce nu au chip şi nume.
 
Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi
S-ar naşte iarăşi oameni.
 
Ei numai doar durează-n vânt
Deşarte idealuri –
Când valuri află un mormânt
Răsar în urmă valuri.
 
Ei au doar stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
 
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare.
 
Părând în veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
 
Iar tu, Hyperion, rămâi,
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?
 
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
 
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
 
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
 
Şi pentru cine vrei sa mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
 
* * *
 
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
 
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
 
Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri.
 
– O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
 
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
 
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.
 
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
De-abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţă…
 
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştele a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
 
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
 
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
 
El tremură ca-n alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
 
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
 
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
 
Публикувано от lucia9lucia9 в пон., 01/12/2008 - 20:49
Последно редактирано от Valeriu RautValeriu Raut в нед., 27/10/2019 - 08:58
превод на италианскииталиански
Подравни параграфите
A A

Èspero

C'era una volta come mai,
Così narran le fiabe,
Una fanciulla senza pari,
Di gran ceppo regale.
 
Ed era unica ai parenti,
Stupenda fra le belle,
Com'è la Vergine fra i santi,
La luna fra le stelle.
 
Dall'ombra delle volte altere
Lei suo passo volge
Alla finestra, appartata,
Sta Èspero aspettando.
 
Guardava all'orizzonte come
Sui mari sorge e splende,
Sui sentieri ondeggianti
Lui guida nere navi.
 
Lo vede oggi, lo rivede,
Così il desio spunta;
Pur lui, mirandola da tanto,
Di lei si innamora.
 
Quando lei poggia sulle braccia,
Sognando, le sue tempie,
D'amor struggente si riempe
Il cuore nonché l'alma.
 
E quanto vivido s'accende
Suo raggio ogni sera,
Sull'ombra cupa del palagio:
Che lei si mostrerà.
 
* * *
 
E a passo a passo dietro lei
Lui filtra nella stanza,
Tessendo un laccio di bagliore
Dai suoi freddi raggi.
 
Pur quando si adagia al letto
La figlia per dormire,
Le sfiora il petto e le mani,
Le chiude il dolce ciglio;
 
E dallo specchio irraggiando
Innonda il suo corpo,
Gli occhi chiusi che palpitan,
Il suo viso assorto.
 
Lei lo guardava sorridente,
Lui nello spechio avvampa,
Giacché nel sogno l'inseguiva
Per irretirle l'alma.
 
E lei nel sonno sospirando,
Gli parla con gran pena:
Oh, tu signor delle mie notti,
Perché non vieni? Vieni!
 
Scendi da me, Èspero blando
Fluendo su un raggio,
Pervandi casa e pensiero,
Rischiara la mia vita!
 
Lui ascoltava abbrividendo,
Più vivo s'accendea
E come folgore piombava,
Nel mare affondando;
 
E l'acqua ove è caduto,
In cerchie s'arruota
E dal profondo più occulto
Un fiero giovin sorge.
 
Al par di soglia varca lui
Il davanzale, lieve,
E tiene in mano un bordone
Di canne coronato.
 
Pareva un giovin voivoda
Con chiome d'oro molle,
Un velo livido s'annoda
Alle ignude spalle.
 
E l'ombra del diafan volto
È cereo candore -
Un morto bello, dagli occhi
Viventi di bagliore.
 
- Dalla mia sfera venni appena,
Risponderti al richiamo,
Il cielo ho per mio padre,
Per madre, ho il mare.
 
Che nella tua stanza venga,
Guardarti da vicino,
Col mio azzurro sono sceso
E nacqui dalle acque.
 
Oh, vien! tesoro senza pari,
Il mondo abbandona;
Io sono l'altissimo Èspero il superno
E tu mi sarai sposa.
 
Là, nei palagi di corallo,
Per secoli di fila
Il mondo dell'oceano, intero,
Sara per ubbdirti.
 
- Sei bello come solo in sogno
Un angelo s'affaccia,
Ma io mai camminerò
La via che mostrasti;
 
Straniero il motto, il cospetto,
Tu brilli senza fiato,
Che io son viva, tu sei morto,
Il tuo occhio, ghiaccio.
 
* * *
 
Passò un giorno e poi tre
Ed Èspero, di notte,
Sta risorgendo su di lei,
Nei suoi raggi, vero.
 
Onde di lui, nel suo sonno,
Dovette ricordare;
L'anelito le morde il cuor
Per il signor dell'onde:
 
- Scendi da me, Èspero blando
Fluendo su un raggio,
Pervadi casa e pensiero,
Rischiara la mia vita!
 
Quando dal cielo la udì,
Si spense di dolore,
Il ciel si mise a rotear
Dov'egli si disperde;
 
Purpuree nell'aria fiammate
Pervadon tutto il mondo,
E dalle faglie del caos
Si plasma un fiero volto;
 
Sopra le sue nere chiome
Il serto par che bruci,
Giungea a volo in verità
Flutto d'ardor solare.
 
Dal nero velo si dispiegan
Marmoree le braccia,
Avanza assorto, triste, lui,
E pallido in faccia,
 
Sol gli occhi grandi e profondi
Chimerici risplendon,
Due aneliti mai sazi
Di tenebra ricolmi.
 
- Dalla mia sfera venni appena
Per ubbidirti ancora,
Il sole ho per mio padre,
Per madre ho la notte;
 
Oh, vien tesoro senza pari,
E abbandona il mondo;
Io sono Èspero il superno
E tu mi sarai sposa.
 
Oh, alle tue bionde chiome
Io appenda serti astrali,
Perché nei miei cieli spunti
Piu fiera degli astri.
 
- Sei bello come solo in sogno
Un demone s'affaccia,
Ma io mai camminerò
La via che mostrasti!
 
Dal tuo crudo amor mi dolgon
Del petto i precordi,
I grandi occhi grevi angoscian,
Il tuo sguardo arde.
 
- Come vorresti ch'io scenda?
Tu non hai mai compreso
Che io sono fuori morte
Mentre tu sei mortale?
 
- Non cerco apposite parole,
Né so come spiegarmi -
Benché tu parli chiaramente,
Non posso penetrarti;
 
Ma se tu vuoi che in buona fede
Io t'abbia sempre caro
In terra scendi a trovarmi,
Sii come me, mortale.
 
- Mi chiedi l'immortalità
In cambio di un bacio.
Eppure voglio che tu sappia
Quanto io possa amarti;
 
Sì, nascerò con il peccato,
Subendo un'altra legge;
Sono legato all'eterno,
Slegato voglio esser.
 
E se ne va... Se ne andò.
L'amor per la fanciulla,
Dall'orbita del ciel lo sradicò,
Parecchio tempo spento.
 
* * *
 
In questo mentre, Cãtãlin,
Infante assai furbo,
Che empie i calici di vino
Degli ospiti al convivio,
 
Paggio che porta a passo a passo
Lo strascico regale,
Abbandonato trovatello
Ma dallo sguardo audace,
 
Con due gote l'imbroglione,
Peonie vermiglie,
Lui si insinua furtivo
Guardando Cãtãlina.
 
Oh, come bella mi sbocciò!
E altera! Da nel cuore;
Sù, Cãtãlin, tocca a te
Metterti alla ventura.
 
E dolcememte, di passaggio
La prese in un angol;
- Che vuoi, sta' buono, Cãtãlin!
Ma bada ai fatti tuoi.
 
- Che voglio? Tu non stia più
Soprappensiero sempre,
E rida invece e mi dia
Un bacio, solo uno.
 
- Non so neppur che mi domandi,
Lasciami star, va' via -
Per Èspero del cielo, ahi,
Mi colse un duol di morte.
 
- Se non lo sai, t'insegnerei
L'amore a poco a poco,
Ma non sdegnarti, ci vorrebbe
Del bello e del buono.
 
Qual cacciator che mette al folto
Il laccio all'uccello,
Allorche un braccio porgerò,
Tu cingimi col braccio;
 
E i tuoi occhi si trattengan
Nei miei occhi, intenti...
Se per la vita t'alzerò,
Sollevanti sui piedi;
 
Quando ripiego il mio volto,
In alto ferma il tuo,
Ci guarderemo dolcemente
Per sempre vagheggianti;
 
E che l'amore pienamente
Ti sia rivelato,
Quando baciandati m'inclino,
Rispondimi con baci.
 
Lei dava ascolto al garzone,
Stupita e distratta;
E vereconda e carina,
Non vuole eppur si lascia.
 
Poi sottovoce: -Ti sapevo
Così sin da bambino;
Pettegolo e perdigiorno,
Saresti un par mio...
 
Ma un Èspero, emerso da
La quiete dell'obblio,
Dà orizzonte infinito
All'eremo del mare.
 
E di nascosta abbasso gli occhi,
Che il pianto me li affoga
Quando dell'acqua l'onde scorron
Verso di lui viaggiando;
 
Con senza pari amore splende,
Per spegnere il mio duolo,
Solo che sempre piu s'innalza
Che giungerlo non possa.
 
Pervadon tristi i freddi raggi
Dal mondo oltreumano,
Per sempre l'amerò ma sempre
Se ne terrà lontano...
 
Sicché i miei giorni sono
Deserti come steppe,
Le notti invence - fascino divino -
Che non posso intender.
 
- Tu sei ingenua e come...
Su, scappiam pel mondo!
Di noi le tracce andranno perse
E ci oblieranno.
 
Saremo tutt'e due saggi
Saremo lieti e salvi;
Non più rimpiangerai parenti
Né èsperi vorrai.
 
* * *
 
Si mosse Èspero. Ai cieli
Sue ali aggrandivan,
Correvan vie di millenni
In altrettanti istanti.
 
Un ciel di stelle al di sotto,
Di sopra un ciel di stelle -
Sembrava fulmine incessante
Fra d'esse tumultuando.
 
Dal cupo caos dei burroni,
A sé intorno in giro
Vedeva, come al primo giorno,
Le luci scaturire.
 
E scaturendo lo avvolgon
Come dei mari, a nuoto -
Lui vola - spirito che anela,
Finchè scompare tutto.
 
Che dove giunge non c'è fine,
Né occhio che conosca,
Invano il tempo si ingegna
Di nascere dal vuoto...
 
Non vi è nulla, pure c'è
La sete che l'assorbe,
Un cupo vuoto che pareggia
Il più cieco obblio.
 
- Dal peso del brumoso eterno,
Scioglimi, sacro Padre,
Ti sia il nome lode eterna
Sull'universa scala;
 
Chiedimi, Padre, ogni prezzo,
Ma dammi un'altra sorte,
Giacché tu sei fonte di vita,
Dispensator di morte;
 
Toglimi il nimbo immortale
E il fuoco degli sguardi,
E dammi in cambio di tutto
Un attimo d'amore...
 
Dal caos sono nato, Padre,
Ritornerei nel caos...
Sono il figlio della quiete,
Anelo alla quiete...
 
- Iperion che dai burroni
Spunti coll'universo,
Non chieder segni e prodigi
Che non han nome e volto;
 
Tu vuoi valere quant'un uomo,
Rassomigliarti a loro?
Periscan gli umani tutti,
Ne nasceranno ancora.
 
Solo nel vento essi plasman
Deserti ideali -
Quand'onde trovan una tomba,
Addietro sorgon onde;
 
Essi han solo le lor stelle,
Di buona e mala sorte,
Noi oltre tempo, oltre spazio
Siamo oltre morte.
 
Del grembo, dell'eterno ieri
Vive l'oggi che muore,
Un sole se si spegne in ciel,
Ancor s'accende sole.
 
Di sorgere per sempre illuso,
Morte l'incalza e pasce,
Che tutti nascon per morire
E muoion per rinascer.
 
Ma tu, Iperion, perduri
Dovunque tramonti...
Chiedimi ii detto primordiale -
Offrirti la saggezza?
 
Vuoi ch'io dia a quella boca,
Tal voce che il canto
Rimuova i monti e le selve
E l'isole del mare?
 
Vuoi forse compiere coi fatti
Giustizia e valore?
Il mondo a pezzi di darei
A farne il tuo regno.
 
Ti do velieri e velieri,
Eserciti a percorrer
In lungo e in largo l'orbe,
La morte non consento...
 
Per chi vuoi tu morire, sai?
Rivolgiti e torna
A quella terra errabonda:
Vedrai ciò che t'attende.
 
* * *
 
Al suo posto destinato
Risale Iperione
E come tutti i giorni d'ieri,
Riversa la sua luce.
 
Giacché la sera è al tramonto,
La notte sta calando;
La luna sorge piano piano
Tremante, dalle onde.
 
E inargenta di faville
I sentier dei folti.
Sotto il filar di alti tigli
Due giovini sedean.
 
- Accogli la mia fronte al seno,
Amore, a riposare
Ai raggi del sereno occhio
Inenarrabil dolce;
 
Col fascino del freddo lume
Pervadi i miei pensieri,
Eterna quiete spandi su
La notte di tormenti.
 
Del tuo raggio vegliami
A spegnere il mio duolo,
Che il mio primo amore sei
E l'ultimo mio sogno.
 
Dall'alto Iperion guardava
Quant'eran trasognati;
Appena lui le cinse il collo
Che lei lo abbracciava...
 
Odoran fiori argentini
E cadon, dolce pioggia,
Sui capi di quei pargoli
Con bionde lunghe chiome.
 
Ebbra d'amore, lei innalza
I suoi occhi. Vede
Il suo Èspero. Gentile
Gli affida i desii:
 
- Scendi da me, Èspero blando,
Fluendo su un raggio,
Pervadi il bosco, il pensiero
Rischiara la mia sorte!
 
Lui tremola com'altre volte
Sui boschi e sui colli,
Guidando solitudini
Di tumultuose onde;
 
Ma più non piomba come allora
Nei mari dagli alti:
- Che importa te, volto di polve,
Se fossi io od altri?
 
Vivendo nell'angusto cerchio
Vi fa da scorta il fato,
Mentre nel mio mondo sono
Eterno, freddo, alto.
 
Публикувано от Valeriu RautValeriu Raut в четв., 29/01/2015 - 07:03
Коментари на автора:

Traduzione di Geo Vasile.

Източник на превода:
Коментари