Russia is waging a disgraceful war on Ukraine.     Stai cu Ucraina!
  • Oscar Wilde

    The Ballad of Reading Gaol → traducere în Română

Marimea fontului
Versuri originale
Swap languages

The Ballad of Reading Gaol

He did not wear his scarlet coat,
For blood and wine are red,
And blood and wine were on his hands
When they found him with the dead,
The poor dead woman whom he loved,
And murdered in her bed.
He walked amongst the Trial Men
In a suit of shabby grey;
A cricket cap was on his head,
And his step seemed light and gay;
But I never saw a man who looked
So wistfully at the day.
I never saw a man who looked
With such a wistful eye
Upon that little tent of blue
Which prisoners call the sky,
And at every drifting cloud that went
With sails of silver by.
I walked, with other souls in pain,
Within another ring,
And was wondering if the man had done
A great or little thing,
When a voice behind me whispered low,
"That fellow's got to swing."
Dear Christ! the very prison walls
Suddenly seemed to reel,
And the sky above my head became
Like a casque of scorching steel;
And, though I was a soul in pain,
My pain I could not feel.
I only knew what hunted thought
Quickened his step, and why
He looked upon the garish day
With such a wistful eye;
The man had killed the thing he loved
And so he had to die.
Yet each man kills the thing he loves
By each let this be heard,
Some do it with a bitter look,
Some with a flattering word,
The coward does it with a kiss,
The brave man with a sword!
Some kill their love when they are young,
And some when they are old;
Some strangle with the hands of Lust,
Some with the hands of Gold:
The kindest use a knife, because
The dead so soon grow cold.
Some love too little, some too long,
Some sell, and others buy;
Some do the deed with many tears,
And some without a sigh:
For each man kills the thing he loves,
Yet each man does not die.
He does not die a death of shame
On a day of dark disgrace,
Nor have a noose about his neck,
Nor a cloth upon his face,
Nor drop feet foremost through the floor
Into an empty place
He does not sit with silent men
Who watch him night and day;
Who watch him when he tries to weep,
And when he tries to pray;
Who watch him lest himself should rob
The prison of its prey.
He does not wake at dawn to see
Dread figures throng his room,
The shivering Chaplain robed in white,
The Sheriff stern with gloom,
And the Governor all in shiny black,
With the yellow face of Doom.
He does not rise in piteous haste
To put on convict-clothes,
While some coarse-mouthed Doctor gloats
and notes, Each new and nerve-twitched pose,
Fingering a watch whose little ticks
Are like horrible hammer-blows.
He does not know that sickening thirst
That sands one's throat, before
The hangman with his gardener's gloves
Slips through the padded door,
And binds one with three leathern thongs,
That the throat may thirst no more.
He does not bend his head to hear
The Burial Office read,
Nor, while the terror of his soul
Tells him he is not dead,
Cross his own coffin, as he moves
Into the hideous shed.
He does not stare upon the air
Through a little roof of glass;
He does not pray with lips of clay
For his agony to pass;
Nor feel upon his shuddering cheek
The kiss of Caiaphas.
Six weeks our guardsman walked the yard,
In a suit of shabby grey:
His cricket cap was on his head,
And his step seemed light and gay,
But I never saw a man who looked
So wistfully at the day.
I never saw a man who looked
With such a wistful eye
Upon that little tent of blue
Which prisoners call the sky,
And at every wandering cloud that trailed
Its raveled fleeces by.
He did not wring his hands, as do
Those witless men who dare
To try to rear the changeling Hope
In the cave of black Despair:
He only looked upon the sun,
And drank the morning air.
He did not wring his hands nor weep,
Nor did he peek or pine,
But he drank the air as though it held
Some healthful anodyne;
With open mouth he drank the sun
As though it had been wine!
And I and all the souls in pain,
Who tramped the other ring,
Forgot if we ourselves had done
A great or little thing,
And watched with gaze of dull amaze
The man who had to swing.
And strange it was to see him pass
With a step so light and gay,
And strange it was to see him look
So wistfully at the day,
And strange it was to think that he
Had such a debt to pay.
For oak and elm have pleasant leaves
That in the spring-time shoot:
But grim to see is the gallows-tree,
With its adder-bitten root,
And, green or dry, a man must die
Before it bears its fruit!
The loftiest place is that seat of grace
For which all worldlings try:
But who would stand in hempen band
Upon a scaffold high,
And through a murderer's collar take
His last look at the sky?
It is sweet to dance to violins
When Love and Life are fair:
To dance to flutes, to dance to lutes
Is delicate and rare:
But it is not sweet with nimble feet
To dance upon the air!
So with curious eyes and sick surmise
We watched him day by day,
And wondered if each one of us
Would end the self-same way,
For none can tell to what red Hell
His sightless soul may stray.
At last the dead man walked no more
Amongst the Trial Men,
And I knew that he was standing up
In the black dock's dreadful pen,
And that never would I see his face
In God's sweet world again.
Like two doomed ships that pass in storm
We had crossed each other's way:
But we made no sign, we said no word,
We had no word to say;
For we did not meet in the holy night,
But in the shameful day.
A prison wall was round us both,
Two outcast men were we:
The world had thrust us from its heart,
And God from out His care:
And the iron gin that waits for Sin
Had caught us in its snare.
In Debtors' Yard the stones are hard,
And the dripping wall is high,
So it was there he took the air
Beneath the leaden sky,
And by each side a Warder walked,
For fear the man might die.
Or else he sat with those who watched
His anguish night and day;
Who watched him when he rose to weep,
And when he crouched to pray;
Who watched him lest himself should rob
Their scaffold of its prey.
The Governor was strong upon
The Regulations Act:
The Doctor said that Death was but
A scientific fact:
And twice a day the Chaplain called
And left a little tract.
And twice a day he smoked his pipe,
And drank his quart of beer:
His soul was resolute, and held
No hiding-place for fear;
He often said that he was glad
The hangman's hands were near.
But why he said so strange a thing
No Warder dared to ask:
For he to whom a watcher's doom
Is given as his task,
Must set a lock upon his lips,
And make his face a mask.
Or else he might be moved, and try
To comfort or console:
And what should Human Pity do
Pent up in Murderers' Hole?
What word of grace in such a place
Could help a brother's soul?
With slouch and swing around the ring
We trod the Fool's Parade!
We did not care: we knew we were
The Devil's Own Brigade:
And shaven head and feet of lead
Make a merry masquerade.
We tore the tarry rope to shreds
With blunt and bleeding nails;
We rubbed the doors, and scrubbed the floors,
And cleaned the shining rails:
And, rank by rank, we soaped the plank,
And clattered with the pails.
We sewed the sacks, we broke the stones,
We turned the dusty drill:
We banged the tins, and bawled the hymns,
And sweated on the mill:
But in the heart of every man
Terror was lying still.
So still it lay that every day
Crawled like a weed-clogged wave:
And we forgot the bitter lot
That waits for fool and knave
, Till once, as we tramped in from work,
We passed an open grave.
With yawning mouth the yellow hole
Gaped for a living thing;
The very mud cried out for blood
To the thirsty asphalte ring:
And we knew that ere one dawn grew fair
Some prisoner had to swing.
Right in we went, with soul intent
On Death and Dread and Doom:
The hangman, with his little bag,
Went shuffling through the gloom
And each man trembled as he crept
Into his numbered tomb.
That night the empty corridors
Were full of forms of Fear,
And up and down the iron town
Stole feet we could not hear,
And through the bars that hide the stars
White faces seemed to peer.
He lay as one who lies and dreams
In a pleasant meadow-land,
The watcher watched him as he slept,
And could not understand
How one could sleep so sweet a sleep
With a hangman close at hand?
But there is no sleep when men must weep
Who never yet have wept:
So we—the fool, the fraud, the knave—
That endless vigil kept,
And through each brain on hands of pain
Another's terror crept.
Alas! it is a fearful thing
To feel another's guilt!
For, right within, the sword of Sin
Pierced to its poisoned hilt,
And as molten lead were the tears we shed
For the blood we had not spilt.
The Warders with their shoes of felt
Crept by each padlocked door,
And peeped and saw, with eyes of awe,
Grey figures on the floor,
And wondered why men knelt to pray
Who never prayed before.
All through the night we knelt and prayed,
Mad mourners of a corpse!
The troubled plumes of midnight were
The plumes upon a hearse:
And bitter wine upon a sponge
Was the savior of Remorse.
The cock crew, the red cock crew,
But never came the day:
And crooked shape of Terror crouched,
In the corners where we lay:
And each evil sprite that walks by night
Before us seemed to play.
They glided past, they glided fast,
Like travelers through a mist:
They mocked the moon in a rigadoon
Of delicate turn and twist,
And with formal pace and loathsome grace
The phantoms kept their tryst.
With mop and mow, we saw them go,
Slim shadows hand in hand:
About, about, in ghostly rout
They trod a saraband:
And the damned grotesques made arabesques,
Like the wind upon the sand!
With the pirouettes of marionettes,
They tripped on pointed tread:
But with flutes of Fear they filled the ear,
As their grisly masque they led,
And loud they sang, and loud they sang,
For they sang to wake the dead.
"Oho!" they cried, "The world is wide,
But fettered limbs go lame!
And once, or twice, to throw the dice
Is a gentlemanly game,
But he does not win who plays with Sin
In the secret House of Shame."
No things of air these antics were
That frolicked with such glee:
To men whose lives were held in gyves,
And whose feet might not go free,
Ah! wounds of Christ! they were living things,
Most terrible to see.
Around, around, they waltzed and wound;
Some wheeled in smirking pairs:
With the mincing step of demirep
Some sidled up the stairs:
And with subtle sneer, and fawning leer,
Each helped us at our prayers.
The morning wind began to moan,
But still the night went on:
Through its giant loom the web of gloom
Crept till each thread was spun:
And, as we prayed, we grew afraid
Of the Justice of the Sun.
The moaning wind went wandering round
The weeping prison-wall:
Till like a wheel of turning-steel
We felt the minutes crawl:
O moaning wind! what had we done
To have such a seneschal?
At last I saw the shadowed bars
Like a lattice wrought in lead,
Move right across the whitewashed wall
That faced my three-plank bed,
And I knew that somewhere in the world
God's dreadful dawn was red.
At six o'clock we cleaned our cells,
At seven all was still,
But the sough and swing of a mighty wing
The prison seemed to fill,
For the Lord of Death with icy breath
Had entered in to kill.
He did not pass in purple pomp,
Nor ride a moon-white steed.
Three yards of cord and a sliding board
Are all the gallows' need:
So with rope of shame the Herald came
To do the secret deed.
We were as men who through a fen
Of filthy darkness grope:
We did not dare to breathe a prayer,
Or give our anguish scope:
Something was dead in each of us,
And what was dead was Hope.
For Man's grim Justice goes its way,
And will not swerve aside:
It slays the weak, it slays the strong,
It has a deadly stride:
With iron heel it slays the strong,
The monstrous parricide!
We waited for the stroke of eight:
Each tongue was thick with thirst:
For the stroke of eight is the stroke of Fate
That makes a man accursed,
And Fate will use a running noose
For the best man and the worst.
We had no other thing to do,
Save to wait for the sign to com
e: So, like things of stone in a valley lone,
Quiet we sat and dumb:
But each man's heart beat thick and quick
Like a madman on a drum!
With sudden shock the prison-clock
Smote on the shivering air,
And from all the gaol rose up a wail
Of impotent despair,
Like the sound that frightened marshes hear
From a leper in his lair.
And as one sees most fearful things
In the crystal of a dream,
We saw the greasy hempen rope
Hooked to the blackened beam,
And heard the prayer the hangman's snare
Strangled into a scream.
And all the woe that moved him so
That he gave that bitter cry,
And the wild regrets, and the bloody sweats,
None knew so well as I:
For he who lives more lives than one
More deaths than one must die.
There is no chapel on the day
On which they hang a man:
The Chaplain's heart is far too sick,
Or his face is far too wan,
Or there is that written in his eyes
Which none should look upon.
So they kept us close till nigh on noon,
And then they rang the bell,
And the Warders with their jingling keys
Opened each listening cell,
And down the iron stair we tramped,
Each from his separate Hell.
Out into God's sweet air we went,
But not in wonted way,
For this man's face was white with fear,
And that man's face was grey,
And I never saw sad men who looked
So wistfully at the day.
I never saw sad men who looked
With such a wistful eye
Upon that little tent of blue
We prisoners called the sky,
And at every careless cloud that passed
In happy freedom by.
But there were those amongst us all
Who walked with downcast head,
And knew that, had each got his due,
They should have died instead:
He had but killed a thing that lived
Whilst they had killed the dead.
For he who sins a second time
Wakes a dead soul to pain,
And draws it from its spotted shroud,
And makes it bleed again,
And makes it bleed great gouts of blood
And makes it bleed in vain!
Like ape or clown, in monstrous garb
With crooked arrows starred,
Silently we went round and round
The slippery asphalte yard;
Silently we went round and round,
And no man spoke a word.
Silently we went round and round,
And through each hollow mind
The memory of dreadful things
Rushed like a dreadful wind,
And Horror stalked before each man,
And terror crept behind.
The Warders strutted up and down,
And kept their herd of brutes,
Their uniforms were spick and span,
And they wore their Sunday suits,
But we knew the work they had been at
By the quicklime on their boots.
For where a grave had opened wide,
There was no grave at all:
Only a stretch of mud and sand
By the hideous prison-wall,
And a little heap of burning lime,
That the man should have his pall.
For he has a pall, this wretched man,
Such as few men can claim:
Deep down below a prison-yard,
Naked for greater shame,
He lies, with fetters on each foot,
Wrapt in a sheet of flame!
And all the while the burning lime
Eats flesh and bone away,
It eats the brittle bone by night,
And the soft flesh by the day,
It eats the flesh and bones by turns,
But it eats the heart alway.
For three long years they will not sow
Or root or seedling there:
For three long years the unblessed spot
Will sterile be and bare,
And look upon the wondering sky
With unreproachful stare.
They think a murderer's heart would taint
Each simple seed they sow.
It is not true! God's kindly earth
Is kindlier than men know,
And the red rose would but blow more red,
The white rose whiter blow.
Out of his mouth a red, red rose!
Out of his heart a white!
For who can say by what strange way,
Christ brings his will to light,
Since the barren staff the pilgrim bore
Bloomed in the great Pope's sight?
But neither milk-white rose nor red
May bloom in prison air;
The shard, the pebble, and the flint,
Are what they give us there:
For flowers have been known to heal
A common man's despair.
So never will wine-red rose or white,
Petal by petal, fall
On that stretch of mud and sand that lies
By the hideous prison-wall,
To tell the men who tramp the yard
That God's Son died for all.
Yet though the hideous prison-wall
Still hems him round and round,
And a spirit man not walk by night
That is with fetters bound,
And a spirit may not weep that lies
In such unholy ground,
He is at peace—this wretched man—
At peace, or will be soon:
There is no thing to make him mad,
Nor does Terror walk at noon,
For the lampless Earth in which he lies
Has neither Sun nor Moon.
They hanged him as a beast is hanged:
They did not even toll
A reguiem that might have brought
Rest to his startled soul,
But hurriedly they took him out,
And hid him in a hole.
They stripped him of his canvas clothes,
And gave him to the flies;
They mocked the swollen purple throat
And the stark and staring eyes:
And with laughter loud they heaped the shroud
In which their convict lies.
The Chaplain would not kneel to pray
By his dishonored grave:
Nor mark it with that blessed Cross
That Christ for sinners gave,
Because the man was one of those
Whom Christ came down to save.
Yet all is well; he has but passed
To Life's appointed bourne:
And alien tears will fill for him
Pity's long-broken urn,
For his mourner will be outcast men,
And outcasts always mourn.
I know not whether Laws be right,
Or whether Laws be wrong;
All that we know who lie in gaol
Is that the wall is strong;
And that each day is like a year,
A year whose days are long.
But this I know, that every Law
That men have made for Man,
Since first Man took his brother's life,
And the sad world began,
But straws the wheat and saves the chaff
With a most evil fan.
This too I know—and wise it were
If each could know the same—
That every prison that men build
Is built with bricks of shame,
And bound with bars lest Christ should see
How men their brothers maim.
With bars they blur the gracious moon,
And blind the goodly sun:
And they do well to hide their Hell,
For in it things are done
That Son of God nor son of Man
Ever should look upon!
The vilest deeds like poison weeds
Bloom well in prison-air:
It is only what is good in Man
That wastes and withers there:
Pale Anguish keeps the heavy gate,
And the Warder is Despair
For they starve the little frightened child
Till it weeps both night and day:
And they scourge the weak, and flog the fool,
And gibe the old and grey,
And some grow mad, and all grow bad,
And none a word may say.
Each narrow cell in which we dwell
Is foul and dark latrine,
And the fetid breath of living Death
Chokes up each grated screen,
And all, but Lust, is turned to dust
In Humanity's machine.
The brackish water that we drink
Creeps with a loathsome slime,
And the bitter bread they weigh in scales
Is full of chalk and lime,
And Sleep will not lie down, but walks
Wild-eyed and cries to Time.
But though lean Hunger and green Thirst
Like asp with adder fight,
We have little care of prison fare,
For what chills and kills outright
Is that every stone one lifts by day
Becomes one's heart by night.
With midnight always in one's heart,
And twilight in one's cell,
We turn the crank, or tear the rope,
Each in his separate Hell,
And the silence is more awful far
Than the sound of a brazen bell.
And never a human voice comes near
To speak a gentle word:
And the eye that watches through the door
Is pitiless and hard:
And by all forgot, we rot and rot,
With soul and body marred.
And thus we rust Life's iron chain
Degraded and alone:
And some men curse, and some men weep,
And some men make no moan:
But God's eternal Laws are kind
And break the heart of stone.
And every human heart that breaks,
In prison-cell or yard,
Is as that broken box that gave
Its treasure to the Lord,
And filled the unclean leper's house
With the scent of costliest nard.
Ah! happy day they whose hearts can break
And peace of pardon win!
How else may man make straight his plan
And cleanse his soul from Sin?
How else but through a broken heart
May Lord Christ enter in?
And he of the swollen purple throat.
And the stark and staring eyes,
Waits for the holy hands that took
The Thief to Paradise;
And a broken and a contrite heart
The Lord will not despise.
The man in red who reads the Law
Gave him three weeks of life,
Three little weeks in which to heal
His soul of his soul's strife,
And cleanse from every blot of blood
The hand that held the knife.
And with tears of blood he cleansed the hand,
The hand that held the steel:
For only blood can wipe out blood,
And only tears can heal:
And the crimson stain that was of Cain
Became Christ's snow-white seal.
In Reading gaol by Reading town
There is a pit of shame,
And in it lies a wretched man
Eaten by teeth of flame,
In burning winding-sheet he lies,
And his grave has got no name.
And there, till Christ call forth the dead,
In silence let him lie:
No need to waste the foolish tear,
Or heave the windy sigh:
The man had killed the thing he loved,
And so he had to die.
And all men kill the thing they love,
By all let this be heard,
Some do it with a bitter look,
Some with a flattering word,
The coward does it with a kiss,
The brave man with a sword!

Balada închisorii din Reading

N-avea veştminte stacojii
Cu vin şi sânge scrise,
Ci vin şi sânge doar pe mâini
Avea când îl găsise
Cu fata moartă ce-o iubea
Şi-n patu-i o ucise.
Mergea-ntre paznici, în costum
Vărgat cum e paiaţa;
Tichia de puşcăriaş
Îi mohorâse faţa;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viaţa.
Nu, n-am văzut nicicând un om,
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(Ocnaşii zic că-i cer),
Şi nici la norii care trec
Vopsiţi cu argint sau fier.
Păşind smerit, ca osândit,
Las gândul să mă poarte:
Nu ştiu de-i omul vinovat
Mai mult, puţin sau foarte,
Când auzii şoptind un glas:
"Pe ăsta-l duc la moarte"
Isuse! Dintr-odată simt
Ceva amar ca fierea;
Oţel topit fu naltul cer
-Aşa mi-era părerea-
Şi însumi sufletul, în iad
Nu-mi mai simţeam durerea
Înţelesei ce gând cumplit
Privirea i-o-nfioară
Şi pentru ce căta avid
La lumea din afară:
El ucisese ce-a iubit
Şi trebuia să moară!
Căci toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei laşi ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.
Omoară juni, sau vlăguiţi
De sevele puterii;
Ucid cu aur, cu-amăgiri,
Cu mâinile plăcerii;
Cei blânzi deschid cu un cuţit
Zăvoarele Tăcerii
Iubim prea mult, sau prea puţin,
Mărinimoşi sau hoţi;
Ucizi plângând, ucizi tăcând,
Nepăsător de poţi,
Căci toţi ucidem ce ni-i drag
Dar nu murim cu toţi.
N-avem o moarte de ruşine,
Nici vreo pedeapsă-n viaţă,
Nu ni se pune ştreang de gât,
Nici haine peste faţă,
Nici din picioare n-atârnăm
Cu vinele de gheaţă
Nu pentru toţi un paznic pus
Veghează-n pragul porţii,
Când plângem, sau când ne rugăm
Cerând iertarea sorţii;
Nici ne pândesc să nu răpim
Noi singuri prada morţii.
Nu auzim în zori de zi
Intrând cu pas uşor
Pe preot îmbrăcat în alb,
Pe domnul Procuror,
Nici pe Director dându-ţi vestea
Pălind îngrozitor.
Nu ne sculăm să ne-mbrăcăm
Cu straie grosolane,
Pe când un doctor ia-nsemnări
(Tribut Ştiinţei vane!)
Privind un ceas a cărui limbi
Par ritmuri de ciocane.
Nu ne simţim gâtlej-uscat
De nisipoasa sete,
Pe când călăul ia un laţ
Din împletite bete
Şi ţi-l petrece după gât,
Să nu-ţi mai fie sete!
Nu plecăm capul s-auzim
Prohod cântat de-aproape,
Nici sufletul nemuritor
Cu groaza prinsă-n pleoape
Nu vede propriu-i sicriu
Ducându-l să-l îngroape!
Prin ferestruică nu privim
Spre-acoperiş, sub scafă;
Nu ne rugăm din glas de lut,
Cu moartea-nfiptă-n ceafă,
Şi nici pe buze nu primim
Sărutul de Caiafă!
Trei luni umblă cu păzitor,
Gătit cum e paiaţa;
Deşi tichia-i sta pe cap,
Voioasă-i era faţa;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viaţa.
Nu, n-am văzut nicicând un om
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(Ocnaşii zic că-i cer),
Şi nici la norii destrămaţi
Din caiere ce pier.
Nu-şi frângea mâinile, cum fac
Înnebuniţii care
Preschimbă salbă de nădejdi
În iad de disperare:
Ci doar căta spre soare-n sus,
Sorbind din aer, tare.
Nu se frângea, nu se plângea
De fiorosul chin;
Ci bea din aer, aşteptând
Un leac din cer senin,
Sorbind din soare cum ai bea
Dintr-un pahar cu vin!
Şi eu şi ceilalţi chinuiţi,
Uniţi de-a noastre soarte,
Uităm de suntem vinovaţi
Mai mult, puţin sau foarte,
Ci doar privim şi ne-ngrozim
De cel ursit la moarte.
De-i straniu să-l priveşti trecând
Uşor, cu faţa vie,
Ori stranii ochii ce-i tânjesc
Spre cer cu lăcomie,
Mai straniu e să-l ştii dator
Cu-astfel de datorie!
Stejari şi ulmi dau frunze verzi
Când se dezgheaţă glodul;
Doar Furca poartă mugur om
Când laţul strânge nodul;
Un om ce, tânăr sau bătrân,
N-apucă să-şi dea rodul.
Un post înalt e luat cu-asalt,
Ispitelor supus;
Dar cine vrea înalt să stea
Cu laţ de gât adus
Şi ultima lucire-n ochi
Cătând spre ceruri sus?
E dulce să dansezi uşor
Când plin îţi merge-n viaţă,
Şi-n dans să cânţi, în joc să-ncânţi
Privind iubirea-n faţă;
Dar trist cuvânt s-atârni în vânt
Dansând ca o paiaţă!
Iscoditori, bănuitori,
Cătam la el într-una,
Gândind: din nou cui i-or suci
De beregată struna;
Croindu-i vad spre roşul iad,
Şi pentru totdeauna?
Ca două nave-n uragan
Ne-am întâlnit odat
Dar n-am clintit, nici n-am vorbit;
(Ce să vorbim!) pe dată
Ne-am urmat drumul copleşiţi,
Cu inima-nfricată.
La urmă omu-a fost trimis
Legat la judecată;
Şi-aflarăm că va fi suit
În furca cocoţată
Şi că nu-l vom mai întâlni
În lumea luminată!
Un zid de temniţă simţeam
În juru-i fiecare;
Nu ne dăduse lumea foc,
Nici Domnul îndurare;
Ci cleştele Pedepsei, crunt,
Ne ţine strâns în ghiare!
În închisoare e piatra tare.
Pe zid musteşte zeama.
Cu mintea trează, paznicii veghează
Pe osândit, de teama
Ca nu cumva cu mână rea
Să-şi facă singur seama.
Veghează să nu stea la sfat,
Nici spaima a şi-o spune;
Veghează când icneşte-n plâns
Sau cade-n rugăciune,
Ori viaţa când ar vrea să-şi ia
A Furcii mortăciune.
Fumează zilnic din tutun
Şi zilnic îşi bea berea;
E hotărât, şi nici un gând
Nu-i răscoleşte fierea;
Şi cheamă-ntr-una pe călău
Să-i stingă-n gât durerea!
Nu ştim ciudatele grăiri
De ce-i pornesc din gură,
Căci un ocnaş, un ucigaş
Pus sub dispreţ şi ură
De buze-şi leagă un căluş
Şi-o mască pe figură.
Ori poate cată mângâieri,
Ori vreo speranţă poate?
Dar Mila cum ar izbuti
În ocna lui răzbate?
Cum ar putea nădejdi să-i dea
O inimă de frate?
În mers greoi tărâm cu noi
O undă de zmintire;
Dar toţi ştim că e dat să fim
A iadului oştire;
Cu plumb în pas, cu capul ras,
Ne râde-o omenire!
Rupem frânghii şi mici fâşii,
Cu unghii sângerate;
Spălăm pe jos, frecăm vârtos
La gratii ferecate:
Şi rând pe rând zvârlim pe jos
Coseam la saci, tăiam cosaci,
Cât carnea să ne roază;
Trânteam căldări, urlam cântări,
Înăduşam sub pază;
Dar sufletul în orice ins
Gemea strivit de groază.
Zile pustii se scurg târzii:
La fel cu toate sunt!
Uităm cu toţi, nebuni şi hoţi,
Ce soartă pe pământ
Ne-aşteaptă, până când un brânci
Ne-mpinge spre mormânt.
Căscată, groapa cheamă-n şir
Pe unul, pe cellalt;
Noroiul cere sânge viu
Din curtea de asfalt
În zori va legăna un om
Belciugul cel înalt!
Cu ochi ţintiţi mergeam prostiţi
Spre ţelu-ntunecat;
Călăul cu un săculeţ
Venea domol din sat:
Şi orice om şi-avea al său
Momânt numerotat.
În noaptea asta-n săli pustii
Trec forme-ngălbenite;
În faţă-n dos, în sus, în jos
Curg paşi pe nesimţite:
Şi-n ziduri grele, la zăbrele
Ies capete-ngrozite
El doarme lin, parc-ar visa
Pe veselă livadă...
Paznici plătiţi socot uimiţi
Că nu-i firesc să vadă
În somn tihnit un osândit
Dat mâine Furcii pradă.
Somnul nu strânge pleoapa când plânge
Şi n-a mai plâns vreodată!
Noi suntem toţi - nebuni şi hoţi
Sub garda înarmată -
Doar o fiinţă cu-o suferinţă
De altul îndurată.
E crud să simţi sub greu Păcat
Alt cuget cum se stinge;
În chingi de fier suflete pier
Când Crima crunt le strânge;
Dar plumb topit ochiu-a ţâşnit
Când altul varsă sânge.
Cu tălpi de pâslă pe la uşi
Doi paznici se strecoară:
Şi cum privesc, încremenesc
Şi-n suflet se-nfioară
Văzând ocnaşii-ngenunchiaţi
În rugă-ntâia oară
De-a lungul nopţii ne-am rugat
Părând a ţese tort
Din rugă şi din remuşcări;
În ruşinosul port
Sorbeam durerea cum a supt
Oţetul, Sfântul Mort.
În zori de-azur cocoşul sur
Sună a zilei toacă;
Dar ziua-n ocnă nu venea!
A negurii bulboacă
Plutea adânc, şi mici stafii
Albind, păreau că joacă.
Pluteau uşor în vânt de zbor
În ceasul de utrenii;
Ceata nebună juca-mpreună
Cu-a-ntunecimii genii,
Sucind vârtos în ritm hidos
O horă de vedenii.
Triste figuri, cu strâmbături
De un sinistru chip,
Mai sus, mai sus - căci graniţi nu-s -
În jocuri se-nfirip,
Şi-n dans grotesc fac arabesc
Ca vântul pe nisip.
Marionete în piruete
Sprinţar şi-ncurcă sportul;
Geamăt de frică din glas ridică
Şi fioros li-i portul,
Şi cântă tare, în gura mare,
Ca să deştepte mortul.
Ţip-să se spargă: "Lumea e largă,
Dar gleznele-n cătuşe
Şchiopând mereu, păşesc mai greu
Ca două picioruşe!
Iar pe ocnaşi în lanţuri traşi
Ruşinea-i înnăbuşe".
Nu-i pentru cânt orice cuvânt
Dibaci ţesut cu glume;
Dar nu cutezi să te distrezi
- Spectacol fără nume! -
Când vezi înverigat un om:
E cel mai trist din lume!
Mai jos, mai jos, valsând greţos
Şi chicotind din fugă,
Năluci gălbii şi străvezii
Din buze albe-ndrugă
Şi râd smintit de osândit
Când e-adâncit în rugă
Pornit-au adieri de zori,
Dar noaptea tot se-anină;
Pe când al ei pânzar cernit
Se-aşterne cu o tină,
Noi ne rugăm şi ne-nfricăm
De-a soarelui lumină.
Un vânt flămând trece gemând
Printre pereţi de piatră;
Şi-n vuet tare-un câine pare
La lună lung cum latră.
O, vânt cumplit! Cu ce-am greşit
Să-mi sufli moartea-n vatră?
Târziu, a gratiilor umbră
Pe zid încet apare:
Se mişcă spre-aşa zisul pat
Din scânduri de lemn tare,
Şi-aflai că-n lume, undeva,
Cumplita zi răsare.
Ne-am curăţat celula-n zori;
La şapte, pe răcoare,
Era sfârşit; dar un foşnit
De-aripi dă veste mare
Că-n pragul porţii Îngerul Morţii
Intrase-n închisoare!
El nu veni cu-alai măreţ,
Nici pe cal alb călare:
O sforicică şi-o scândurică
Pentru-o spânzurătoare
Sunt de ajuns; iar nodul uns
Gâtleju-l strânge tare.
Noi pentru lume suntem anume
Cum în veşmânt e zdreanţa;
Să ne rugăm, ori să sperăm,
Pierdut-am cutezanţa;
Tot ce-i vioi e mort în noi:
E moartă-n noi Speranţa!
Dreptatea oarbă calcă-ntins
Pe neclintitu-i drum;
Călcâi de fier striveşte crud
Pe slabi, pe tari, oricum;
Izbeşte-apoi cu bici de foc
Şi lasă-n urmă-i scrum.
Opt ceasuri au sunat, precum
Ciocanul pe ilău;
Ci-n cruntul ceas, al Sorţii pas
Sorti, în mersul său,
Un laţ de sfoară ce-nfăşoară
Pe bun ca şi pe rău.
N-aveam ce face: aşteptam
Grozavul semn să cadă:
Şi împietriţi, încremeniţi,
Stam muţi şi crunţi grămadă,
Dar inima bătea în toţi
Ca toba la paradă
Deodată, spornic, limba-n ceasornic
Izbi cu-nfiorare:
Şi din piepturi vii un strigăt răzbi
De neagră disperare,
Ca strigăt scos de-un biet lepros
Zvârlit din lumea mare.
Şi cum în vis năluci de-abis
Le vezi ca printr-o brumă,
În funie vedem urcând
Un om născut din mumă,
Iar ruga ce-o sfârşi ţipând
Călăul i-o sugrumă!
O! Cine ştie ce mărturie
Din strigătu-i coboară!
Ce regret amar, ce sudori de jar...
Ca mine bunăoară
Căci multe vieţi cine-a trăit
Mult trebuie să şi moară.
Nu-i slujbă sfântă la altar
În zi de spânzurare,
Ci-i preotul în acea zi
Bolnav de supărare:
În gândul lui, în ochii lui
Citeşti înfiorare.
Închişi sub pază pân-la amiază
Şedem, până ce cad
Zăvoarele, iar temniceri
Trag uşile de brad,
Şi din celule ţâşnim toţi
Ocnaşii ca din iad.
Ieşim în aerul cel bun
Ce ne mângâie faţa;
Dar feţele acestor inşi
Sunt sumbre cum e ceaţa,
Şi oameni n-am văzut nicicând.
Privind mai lacom viaţa.
Nu, oameni n-am văzut nicicând,
Sau vreun prizonier,
Holbaţi la peticul de-azur
(Ocnaşii zic că-i cer)
Şi nici la norii ce plutesc
Nepăsători şi pier.
Vreo câţiva umblă dintre ei
Fricoşi purtându-şi portul
Căci ei urmau să urce-n laţ
Dacă-şi primeau drept ortul;
El omorâse ce trăia,
Dar ei ucis-au mortul.
Da: un făptaş de nou păcat
Deşteaptă la durere
Un suflet din cellalt tărâm,
Din veşnica Tăcere,
Şi-l face-a sângera din nou
Cu sânge şi cu fiere.
În clasicul hidos costum
Un şir de clovni păream;
Mergem pe-asfalt de jur în jur
Şi toţi în jos priveam;
Posaci călcam pe-asfalt în jur
Şi unul nu vorbeam.
Umblam tăcuţi de jur în jur,
Şi-n oricare din noi
Cumplit de-amare amintiri
Ţâşnesc ca un şuvoi;
Cu Spaima-n frunte ne târâm
Şi Groaza înapoi.
În vino-du-te păzesc pe brute
Gardişti cu pasu-ntins:
Le e costumul nou-nouţ
Tot cu curele-ncins,
Dar cismele-s pătate alb
Cu hălci de var aprins.
Căci locul lui de îngropat
Nu este loc de moarte,
Ci doar noroi printre calcar,
De zid nu chiar departe,
Pentru ca mortu-n strat de var
De giulgi să aibă parte!
Da, răposatul şade-n giulgi
Cum nu toţi au noroc:
Vârât în curte sub pământ,
În tot umblatul loc,
Cu lanţuri zace la picior
Într-un cerşaf de foc.
Varul nestins roade din el
Os, carne, sânge, seu:
Din carne muşcă peste zi,
Noaptea din os, mai greu:
Carne şi os roade pe rând,
Dar inima mereu!
Trei ani în şir n-or semăna
Răsad de plantă vie:
Trei ani în blestematul loc
N-o creşte bălărie;
Ci glia lui va fi sub cer
Şi stearpă şi pustie.
O inimă de ucigaş
Cred ei că spurcă huma,
Dar nu! Din darnicul pământ
Vor creşte-abia acuma
Garoafe şi mai sângerii
Şi crini mai albi ca spuma.
Din gură roşii maci vor da,
Din ochii-i lăcrămioare:
Căci cine spune prin ce minune
Isus mai poate-apare,
Şi cum toiagul a-nflorit
L-a Papei cuvântare?
Dar roşii flori, nici albe flori
Nu cresc în puşcărie,
Căci florile-ar mai alina
Pe omul în urgie:
Nisip şi bolovani şi var
S-întreaga poezie!
Nici maci, nici crinii nu-nfloresc
Pentru nebuni şi hoţi,
În lutul sterp nicicând brăzdat
De-a plugurilor roţi,
Spre-a spune că Divinul Fiu
Murit-a pentru toţi!
Deşi al închisorii zid
Şi noaptea nu se plimbă duh
Cu lanţuri ferecat,
Nici suflet n-ar putea să plângă
În locul blestemat,
E-n pace mortul ucigaş,
Ferit de-orice furtună:
Nu-l chinuieşte-al Vieţii glas
Cu Spaima dimpreună:
Fiindcă-n var nu-i gând amar,
Nici soare şi nici Lună.
Ca pe o fiară l-au ucis...
Şi nici nu porunciră
Clopot să sune, nici rugăciune:
Ci-ndată ce sfârşiră,
Pe fugă l-au dat jos din Laţ
Şi-n groapă l-azvârliră.
L-au despuiat de straie tot
Şi-au râs de trupu-i gol,
De gât-umflat, de ochiul stat
În ţeapăn rotocol;
Şi tot râzând, şi var turnând
I-au aşternut linţol.
N-a vrut preotu-a se ruga
Pe groapa fără nume,
Nici sfânta cruce-a-i închina,
Ca sufletu-i să-ndrume!
Deşi doar pentru păcătoşi
Venit-a Crist pe lume!
Şi gata... Facla vieţii lui
Fu dată să se stângă:
Străine lacrimi pentru el
În urmă-au să se strângă,
Căci jalnicii fiind proscrişi,
Proscrişii ştiu să plângă.
Nu ştiu de-i Legea dreaptă, nici
De e nedreaptă tare
Dar cei din închisoare ştim
Că-i zidul gros şi mare,
Căci orice zi e ca un an
Cu zile lungi şi-amare.
Ştiu doar că Legea ce s-a scris
De oameni pentru om,
De când un frate-a fost ucis
Sub vechiul biblic pom,
Doar din durere s-a urzit
În ultimu-i atom.
Un penitenciar, o ştim,
Zidit e din păcate;
Celule-i sunt înadins
Cu gratii ferecate,
Ca să nu vadă Crist pe om
Cum chinuie pe-un frate.
Printre zăbrele, soare sau stele
Pierd raza lor cerească:
Şi-astfel ascund un iad profund
Cu nepătrunsă mască
Încât nici Om nici Dumnezeu
Să nu-l mai recunoască.
Fapte cumplite - plante-otrăvite -
Pot creşte-n închisoare:
Şi numai ce-i mai bun în om
Se scutură şi moare:
Spaima nebună luptă-mpreună
Cu muta disperare.
Cel slab îşi simte nervii zob
Şi plânge ca nebunul;
Sau chinuit, batjocorit,
Îi vine gărgăunul!
Mulţi se zmintesc, toţi se-nrăiesc,
Dar nu vorbeşte unul.
Celula-n care stăm fiecare
E-o groaznică latrină;
Duhoarea morţii prin pragul porţii
De scârbe intră plină,
Şi-orice, afară de Desfrâu,
E rupt ca-ntr-o maşină.
Sălcia apa cu noroi
Când bem, grumazu-l strânge;
În pâinea-amară găsim var
Şi clei vâscos ca sânge!
Iar Somnu-n loc de-a adormi
Se plimbă crunt - şi plânge.
Setoşi, scrâşnim, flămânzi râvnim
La otrăvita masă;
Ci-n nchisoare răbdarea-i mare:
De foame nu ne pasă;
Doar pietrele ce le cărăm
Pe inimă ne-apasă.
Cu noaptea-n suflet, cu amurg
De-a pururi în odaie
Roţi învârtim, frânghii-mpletim
Ce mâinile ne taie;
Dar liniştea cade mai greu
C-a tunului bătaie.
În nici un ceas mai blând vreun glas
Nu spune-o cuvântare;
Prin uşă ochi ce ne pândesc
Sunt fără de-ndurare;
Şi sufletul în orice chip
Călcat ne e-n picioare.
Ne înjosim şi ruginim
Ca lanţuri azvârlite;
Blestemă unii, alţii plâng,
Ies alţii din sărite;
Dar legile divine frâng
Şi inimi împietrite.
Căci orice inimi omeneşti
Zdrobite totuş ard,
Şi imnuri Proniei cereşti
Îi cântă ca un bard,
Şi focul mare-l hrănesc pe-altare
Cu preţiosul nard.
Ferice inimi ce se frâng
Şi dobândesc iertarea!
Doar prin păcate în plâns spălate
În răni de inimi frânte Crist
Îşi picură-ndurarea.
Cel cu gât vânăt şi umflat,
Cu ţeapăn ochi deschis,
Aşteaptă Mâna care-a dus
Pe hoţ în paradis:
Căci pentr-un suflet pocăit
Nici raiul nu stă-nchis.
Trei săptămâni mai fu lăsat,
C-aşa e-n lege ritul;
Să se desprindă şi-ncet să-şi prindă
În cuget ispăşitul:
Şi sângele-a-l spăla pe mâna
Care-a ţinut cuţitul.
Lacrimi de sânge-au curs din plin
Pe mâna ce-a răpus:
Cum, decât sânge-nlăcrimat
Mai bune leacuri nu-s,
Pata lui Cain deveni
Pecetea lui Isus.
În temniţa Reading, în statul Reading
- Locşor pierdut în lume -
Un condamnat e sfâşiat
De-a flăcărilor spume;
Aprins focar de giulgi de var,
În groapa fără nume.
Lăsaţi-l ... Până când Cristos
Veni-va-a doua oară,
Nu-l plângeţi, nici păreri de rău
Nu ziceţi într-o doară;
Ucis-a omul ce iubea
Şi-a trebuit să moară.
Cu toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada;
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada:
Cei laşi ucid cu sărutări,
Iar cei viteji cu spada!
Traduceri ale cântecului "The Ballad of ..."
Română Valeriu Raut