✕
Original lyrics
Luceafărul
A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce,
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
* * *
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mânile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
– O, dulce-al nopţii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi muma-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.
O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorba şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
* * *
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor Domn
De inim-o apucă:
– Cobori în jos, luceafăr blând
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând,
Şi viaţa-mi luminează.
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţă,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
– Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
– Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.
– Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
* * *
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesei rochii,
Băiat din flori şi de pripas
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjori ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişeaza pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu i-acu
Ca să-ţi încerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.
– Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
– Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
– Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,
Şi-i zise-ncet: – Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul,
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte cu-n amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.
– Tu esti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
* * *
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dentâi
Cum izvorau lumine.
Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări de-a-notul …
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul.
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
– De greul negrei vecinicii
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă.
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte.
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire.
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut
Mi-e sete de repaos.
– Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu-mi cere semne şi minuni
Ce nu au chip şi nume.
Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deşarte idealuri –
Când valuri află un mormânt
Răsar în urmă valuri.
Ei au doar stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare.
Părând în veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, rămâi,
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Şi pentru cine vrei sa mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
* * *
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri.
– O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
De-abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţă…
Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştele a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
El tremură ca-n alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
Submitted by 
lucia9 on 2008-12-01
lucia9 on 2008-12-01Last edited by 
Valeriu Raut on 2020-08-29
Valeriu Raut on 2020-08-29Translation
Evening star
Evening Star
There was, as in the fairy tales,
As ne'er in the time's raid,
There was, of famous royal blood
A most beautiful maid.
She was her parents' only child,
Bright like the sun at noon,
Like the Virgin midst the saints
And among stars the moon.
From the deep shadow of the vaults
Her step now she directs
Toward a window; at its nook
Bright Evening-star expects.
She looks as in the distant seas
He rises, darts his rays
And leads the blackish, loaded ships
On the wet, moving, ways.
To look at him every night
Her soul her instincts spur;
And as he looks at her for weeks
He falls in love with her.
And as on her elbows she leans
Her temple and her whim
She feels in her heart and soul that
She falls in love with him.
And ev'ry night his stormy flames
More stormily renew
When in the shadow of the castle
She shows to his bright view.
*
And to her room with her slow steps
He bears his steps and aims
Weaving out of his sparkles cold
A toil of shaking flames.
And when she throws upon her bed
Her tired limbs and reposes,
He glides his light along her hands
And her sweet eyelash closes.
And from the mirror on her shape
A beam has spread and burns,
On her big eyes that beat though closed
And on her face that turns.
Her smiles view him; the mirror shows
Him trembling in the nook
For he is plunging in her dream
So that their souls may hook.
She speaks with him in sleep and sighs
While her heart's swelled veins drum:
-"O sweet Lord of my fairy nights,
Why comest thou not? Come!
Descend to me, mild Evening-star
Thou canst glide on a beam,
Enter my dwelling and my mind
And over my life gleam!"
And he listens and trembles and
Still more for her love craves
And as quick as the lightning he
Plunges into the waves.
The water in that very spot
Moves rolling many rings
And out of the unknown, dark, depth
A superb young man springs.
As on a threshold o'er the sill
His hasty steps he leads,
Holds in his hand a staff with, at
Its top, a crown of reeds!
A young Voivode he seems to be
With soft and golden hair;
A blue shroud binds in a knot on
His naked shoulder fair.
The shade of his face is of wax
And thou canst see throughout -
A handsome dead man with live eyes
That throw their sparkles out.
-"From my sphere hardly I come to
Follow thy call and thee,
The heaven is my father and
My mother is the sea.
So that I could come to thy room
And look at thee from near
With my light reborn from waves my
Fate toward thee I steer.
O come, my treasure wonderful
And thy world leave aside;
For I am Evening-star up from
And thou wouldst be my bride.
In my palace of coral I'll
Take thee for evermore
And the entire world of the sea
Will kneel before thy door."
-"O thou art beautiful as but
In dreams an angel shows,
The way though thou hast oped for me
For me's for ever close.
Thy port and mien and speech are strange
Life thy gleams don't impart,
For I'm alive and thou art dead
And thy eyes chill my heart."
*
Days have past since: but Evening-star
Comes up againd and stays
Just as before, spreading o'er her
His clear, translucent rays.
In sleep she would remember him
And, as before, her whole
Wish for the Master of the waves
Is clinching now her soul.
-"Descend to me, mild Evening-star
Thou canst glide on a beam,
Enter my dwelling and my mind
And over my life gleam!"
He hears: and from the dire despair
Of such an woeful weird
He dies, and the heavens revolve
Where he has disappeared.
Soon in the air flames ruddy spread,
The world in their grip hold;
A superb form the spasms of the
Chaotic valleys mold.
On his locks of black hair he bears
His crown a fierce fire frames;
He floats as he really comes
Swimming in the sun's flames.
His black shroud lets develop out
His arms marbly and hale;
He pensively and sadly brings
His face awfully pale.
But his big wonderful eyes' gleam,
Chimerically deep,
Shows two unsatiated spasms
That but into dark peep.
-"From my sphere hardly I come to
Follow thy voice, thy sight;
The bright sun is my father and
My mother is the night.
O come, my treasure wonderful
And thy world leave aside
For I am Evening-star from up
And thou wouldst be my bride.
O come, and upon thy blond hair
Crowns of stars I shall crowd,
And more that all of them, up there,
Thou wild look fair and proud."
-"O thou art beautiful as but
In dreams a demon shows,
The way though hast oped for me
For me's for ever close.
The depths of my breast ache from the
Desire of thy fierce love
My heavy, big eyes also ache
When into them thine shove".
-"But how wouldst thou that I come down?
Know this - for, do I lie? -:
I am immortal, while thou art
One of those that must die!"
-"I hate big words, nor do I know
How to begin my plea;
And although thy discourse is clear
I don't understand thee.
But if thou wantest my flamed love
And that would not be sham,
Come down on this temporal earth,
Be mortal as I am!"
-"I'd lose my immortality
For but one kiss of thine!
Well, I will show thee how much too
For thy fierce love I pine!
Yes, I shall be reborn from sin,
Receive another creed:
From that endlessness to which I
Am tied, I shall be freed!"
And out he went, he went, went out,
Loving a human fay,
He plucked himself off from the sky,
Went for many a day.
*
Meanwhile, the house-boy, Catalin,
Sly, and who often jests
When he's filling with wine the cups
Of the banqueting guests;
A page that carries step by step
The trail of the Queen's gown,
A wandering bastard, but bold
Like no one in the town;
His little cheek - a peony
That under the sun stews;
Watchful, just like a thief, he sneaks
In Catalina's views.
-"How beautiful she grew" - thinks he -
"A flower just to pluck!
Now, Catalin, but now it is
Thy chance to try thy luck!"
And by the way, hurriedly, he
Corners that human fay:
-"What's with thee, Catalin? Let me
Alone and go thy way!"
-"No! I want thee to stay away
From thoughts that have no fun
. I want to see thee only laugh,
Give me a kiss, just one!"
-"I don't know what it is about
And, believe me, retire!
But for one Evening-star up from
I've kept my strong desire!"
-"If thou dost not know I could show
Thee all about love's balm!
Only, don't give way to thy ire
And listen and be calm.
So as the hunter throws the net
That many birds would harm,
When I'll stretch my left arm to thee,
Enlace me with thy arm.
Under my eyes keep thine and don't
Let them move on their wheels
And if I lift thee by the waist
Thou must lift on thy heels.
When I bend down my face, to hold
Thine up must be thy strife;
So, to each other we could throw
Sweet, eager, looks for life.
And so that thou have about love
A knowledge true and plain,
When I stoop to kiss thee, thou must
Kiss me too and again."
With much bewilderment her mind
The little boy's word fills,
And shyly and nicely now she
Wills not, and now she wills.
And slowly she tells him:- "Since thy
Childhood I've known thy wit,
And as thou art and glib and small
My temper thou wouldst fit.
But Evening-star sprung from the calm
Of the oblivion,
Though, gives horizon limitless
To the sea lone and dun.
And secretly, I close my eyes
For my eyelash tears dim
When the waves of the sea go on
Travelling toward him.
He shines with love unspeakable
So that my pains he'd leach,
But higher and higher soars, so
That his hand I'd ne'er reach.
Sadly thrusts from the worlds which from
My soul his cold ray bar...
I shall love him for ever and
For ever he'll rove far.
Like the unmeasured steppes my days
Are deaf and wild, therefore,
But my nights spread a holy charm
I understand no more!"
-"Thou art a child! Let's go! Through new
Lands our own fate let's frame!
Soon they shall have lost our trace and
Forgot even our name!
We shall be both wise, glad and whole
As my judgement infers
And thou wouldst not long for thy kin
Nor yearn for Evening-stars!"
*
Then Evening-star went out. His wings
Grow, into heavens dash,
And on his way millenniums
Flee in less than a flash.
Below, a depth of stars; above,
The heaven stars begem, -
He seems an endless lightning that
Is wandering through them.
And from the Chaos' vales he sees
How in an immense ring
Round him, as in the World's first day,
Lights from their sources spring;
How, springing, they hem him like an
Ocean that swimming nears...
He flees carried by his desire
Until he disappears.
For that region is boundless and
Searching regards avoids
And Time strive vainly there to come
To life from the dark voids.
'Tis nought. 'Tis, though, thirst that sips him
And which he cannot shun,
'Tis depth unknown, comparable
To blind oblivion.
-"From that dark, choking, endlessness
Into which I am furled,
Father, undo me, and for e'er
Be praised in the whole world!
Ask anything for this new fate
For with mine I am through:
O hear my prayer, O my Lord, for
Thou gives life and death too.
Take back my endlessness, the fires
That my being devour
And in return give me a chance
To love but for an hour!
I've come from Chaos; I'd return
To that my former nest...
And as I have been brought to life
From rest, I crave for rest!"
-"Hyperion, that comest from
The depths with the world's swarm,
Do not ask signs and miracles
That have no name nor form.
Thou wantest to count among men,
Take their resemblance vain;
But would now the whole mankind die
Men will be born again.
But they are building on the wind
Ideals void and blind;
When human waves run into graves
New waves spring from behind.
Fate's persecutions, lucky stars,
They only are to own;
Here we know neither time nor space,
Death we have never known.
From the eternal yesterday
Drinks what to-day will drain
And if a sun dies on the sky
A sun quickens again.
Risen as for ever, death though
Follows them like a thorn
For all are born only to die
And die to be reborn.
But thou remainest wheresoe'er
Thou wouldst set down or flee.
Thou art of the prime form and an
Eternal prodigy.
Thou wilt now hear the wondrous voice
At whose bewitched singing
Mounts woody get skipping to skies
Into sea Island sinking!
Perhaps thou wilt more: show in deeds
Thy sense of justice, might,
Out of the earth's lumps make an empire
And settle on its height!
I can give thee millions of vessels
And hosts; thou, bear thy breath
O'er all the lands, o'er all the oceans:
I cannot give thee death.
For whom thou wantest then to die?
Just go and see what's worth
All that is waiting there for thee
On that wandering earth!"
*
His first dominion on the sky
Hyperion restores
And like in his first day, his light
All o'er again he pours.
For it is evening and the night
Her duty never waives.
Now the moon rises quietly
And shaking from the waves,
And upon the paths of the groves
Her sparkles again drone...
Under the row of linden-trees
Two youths sit all alone.
-"O darling, let my blessed ear feel
How thy heart's pulses beat,
Under the ray of thy eyes clear
And unspeakably sweet.
With the charms of their cold light pierce
My thought's faery glades,
Pour an eternal quietness
On my passion's dark shades.
And there, above, remain to stop
Thy woe's violet stream,
For thou art my first source of love
And also my last dream!"
Hyperion beholds how love
Their eyes equally charms:
Scarcely his arm touches her neck,
She takes him in her arms.
The silvery blooms spread their smells
And their soft cascade strokes
The tops of the heads of both youths
With long and golden locks.
And all bewitched by love, she lifts
Her eyes toward the fires
Of the witnessing Evening-star
And trusts him her desires:
-"Descend to me, mild Evening-star
Thou canst glide on a beam,
Enter my forest and my mind
And o'er my good luck gleam!"
As he did it once, into woods,
On hills, his rays he urges,
Guiding throughout so many wilds
The gleaming, moving, surges.
But he falls not as he did once
From his height into swells:
-"What matters thee, clod of dust, if
'Tis me or some one else?
You live in your sphere's narrowness
And luck rules over you -
But in my steady world I feel
Eternal, cold and true!
✕
Mihai Eminescu: Top 3
| 1. | Luceafărul |
| 2. | Glossă |
| 3. | Lacul |
Idioms from "Luceafărul"
| 1. | Acu-i acu |
Comments
About translator
